M-am tâmpit.

Peste două ore am teză la matematică şi sunt extrem de entuziastă şi tind să fiu ceva mai mult aeriană decât situaţia îmi permite.
Şi, în loc să mă apuc de tocit pe ultima sută de metri, eu mă apuc de citit. Bine, am citit aseară, acum o frec pe mess şi pe blog şi povestesc. Din când în când mai îi zic cuiva o forumulă, dar asta-i partea a doua.
După cum spuneam, am citit aseară. “ Însaţiabilă “ de Valérie Tasso, carte care personal m-a impresionat al dracu’ de mult. Poate atât prin faptul că e prezentat ca un jurnal, dar mai ales prin ceea ce se regăseşte între pagini. O recomand cu căldură dacă nu vă înroşiţi până-n varful urechii stângi când auziţi cuvântul pulă, sau futai sau felaţie. Şi bine, dacă agreaţi prostituatele.

Am început şi seriile Twilight şi sunt extrem de mândră de mine că am citit un volum pe zi, dar de altfel, din cauza lipsei acute de timp a trebuit să renunţ la cel de-al treilea. – să dea dracu-n tine, femeie obsedată de teze. Şi nu, nu vorbeam de mine. – Pentru mine cel puţin cărţile astea două au devenit ‘ my personal brand of heroine ‘ şi tocmai mi-am descoperit obsesia pentru vampiri.
Ca random, seria Twilight e mai bună decât Vampirii Sudului. – Dead until dark, Living dead in Dallas şi care dracu’ mai sunt. –

Lăsând cărţile, sunt extrem de aeriană şi nu garantez pentru coerenţa mea. În fine, am plecat.
Pa.




h egal cu latură radical din trei supra doi.

De ras.

Byby.: fata
pionier: da
Byby : uite-te la status
pionier: eu citesc twilight si scriu aberatii
Byby.: eu citesc insatiabila
pionier: cum e?
Byby.: geniala
Byby.: tipa ii ia pe toti la rand
pionier:
pionier: clar
pionier: maine mi-o cumpar si eu
Byby.: status
pionier:
pionier: vaco
Byby.: de ce ?
pionier: ma faci sa par ca o perversa
Byby.: pai nu esti ?
Byby.: apoi, eu ti-am zis de carte, deci eu sunt mai ceva ca tine
pionier: taci ca eu am reperat)
pionier: doar ca nu aveam bani la mine
Byby.: eu am vazut-o din carrefour
Byby.:
pionier: e caca
Byby.: te-am luat
Byby.: mwahahaha
Byby.: da' cand m-am uitat
Byby.: si era maica-mea langa mine
Byby.: ce drq vroiai sa fac )
Byby.: sa-i zic
Byby.: " ia uite, porn "
pionier: uite mami! porn! porn!:
Byby.: )
pionier: facea maicata un infarct
Byby.: iti dai seama
pionier: sunt emo, mi-am ros oja de pe unghii
Byby.: :)))
Byby.: vai de tineeeee
pionier: :))
pionier: e de la stres
Byby.: =)))
Byby.: da, da
pionier: am citit prea mult twilight
Byby.: las' mah, stim cu totii ca esti emo
Byby.: :))
pionier: e sunt emo
Byby.: =)))
pionier: taci acolo ca nu am vrut sa imi tai venele decat o daat
pionier: data*
Byby.: =)))
Byby.: vezi
Byby.: vezi
pionier: fata
Byby.: da fata
pionier: mi-a ramas oja intre dinti
Byby.: =)))))
Byby.: sunt pe jor
Byby.: jos
pionier: acum ii inteleg pe emo, dormal ca esti depresiv cand vezi ca am bucati de oja roshi intre dinti si nu poti sa o scoti normal ca vrei sa mori...
Byby.: =)))))))
Byby.: fata
Byby.: nu
Byby.: mai
Byby.: pot
Byby.: rad
Byby.: de
Byby.: ma
Byby.: cac
Byby.: pe
Byby.: mine
Byby.: =)))))
pionier: taci ma ca eu daca rad imi sta oja in gat
Byby.: =)))))

Asta asa, ca le nebuni. :)) Emuisto :>
Next in line :


Byby.: bai
Kidu': eu
Byby.: ce faci ?: uite m uit l tv
Kidu': u
Byby.: citesc porn
Kidu': bv
Byby.: ce altceva
Kidu': lol
Byby.: stai mah, e culturalizare
Kidu': dada
Byby.: faci pariu ca te-am luat la cat porn am citit eu ?
Kidu': ma invatzat tata sa nu dau la pariu
Kidu': :)
Byby.: ce tata grijului ai
Byby.: nu te-a invatat sa nu vorbesti urat ?
Kidu': nup
Kidu': :D
Byby.: rusine, rusine



Cu voi rad, cu voi plang. Sa dea dracu-n voi. > : D < Coming soon e discutia cu Alex si apoi ceva cu Nana si starea mea, ca s-o citez, ' futacioasa '.

Refuz categoric

Nu vreau.
Nu vreau să trăiesc în suflet cu sentimentul că există oameni gata să se schimbe pentru o iubire trecătoare sau platonică sau pentru orice altceva. Nu vreau să trăiesc în suflet cu sentimentul că există oameni dispuşi să moară pentru o simplă prostie.
Nu vreau să trăiesc în suflet cu sentimentul că există oameni. Şi, în ciuda fobiei mele proaspăt dezvoltate până la apogeu, există. Am cel mai bun exemplu la trei metri de mine şi ... nu mai vreau.

Da. Eu încă mai cred într-un căcat cum că persoanele care ţin cu adevărat la tine te acceptă aşa cum eşti şi nu încearcă să te schimbe. Şi mi-a ajuns, pentru că mă afectează mai mult decât văd sau cred alţii. Mi-a ajuns.

Vreau efectiv să-mi închid ochii şi să dispar.
Pleacă.
Pleacă.
Pleacă, pentru că n-ai fost niciodată întru totul aici.

Şi pleacă. Se pleacă la picioarele unei zeităţi pe care lumea a renegat-o.

Nu vreau să trăiesc cu sentimentul că există oameni, pentru că nu se merită.
Plec.
Plec.
Plec, pentru că n-am fost niciodată aici.

Şi plec. Mă plec la picioarele unui dumnezeu pe care nu-l cunosc, pe care nu-l aud, pe care nu-l văd şi despre care n-am o dovadă certă că există. Dar dumnezeul meu nu e om.

Mai ia-ţi o haină pe tine. În buzunarul de sus al cămăşii tale e al dracu’ de frig.

Declaraţii, iar.

Mulţumiri.

Îi mulţumesc Alexandrei pentru că e ea şi pentru că are nişte concepţii imbecile pe care îmi place să le ascult. Şi pentru că îmi place s-o traumatizez şi pentru că ador când îşi bagă pula-n dirigă. Şi pentru că niciodată n-a ezitat să-mi dea o mână de ajutor şi pentru că e ... specială în multe feluri. Te iubesc, proasto.

Îi mulţumesc Nanei pentru că o apucă din când în când la ore fixe şi pentru că ne căcăm pe noi de râs, la propriu. Şi în general pentru că e o nebună. Două poate. Te iubesc, fă.

Îi mulţumesc Mariei pentru că ştie unde să impună o limită, la orice. Şi la orgoliu şi la pula mea care creşte încontinuu. Pentru că poate să facă multe şi pentru că înţelege la fel de multe. Pentru că şi deoarece ştie ea. Te iubesc, tâmpito.

Îi mulţumesc lui Marian pentru că poate să-şi lase orgoliul deoparte şi poate să fie om, cu urechi şi gură şi ochi. Pentru că nu realizează că un lucru oricât de mic înseamnă enorm de mult. Pentru că şi deoarece ştie el, sau nu, dar nu contează. Te iubesc, handicapatule.

Da, da, vă iubesc, proştilor şi tâmpiţilor şi handicapaţilor. Aşa defecţi cum suneţi. Ducea-v-aş la reciclat :>

Şi, nu în ultimul rând, îi mulţumesc lui Rinei, pentru că a fost întotdeauna acolo şi ştiu că va fi mereu. Te iubesc. Îngrozitor de obsesiv.

Pentru ... cineva.

Simte-te, jumătate.



De azi şi ieri şi câte zile au trecut
ni s-au închis ochii şi din memorie s-au şters
chipurile necunoscute de dincolo de paşii
apăsaţi pe un covor, în mers.

Sunt lipită, pe-acolo, pe o bucată de piele
de fapt, pe talpa ta
şi nu mă vezi căci din reflex
m-a acoperit şoseta.

Şi n-am ştiut să fiu străină lumii
şi m-am pierdut în ea,
căci toţi jucăm acelaşi teatru fără scenă
într-o lume nenăscută sub o stea.

Mi-e greu să văd şi să trăiesc
şi din când în când să mai respir greoi
acelaşi fum dintr-o ţigară
şi-acelaşi aer ca voi.


Să mă uiţi.
Tu să mă uiţi, căci şoseta m-a acoperit
şi nu mă vezi, nici nu mă simţi şi mă întreb
oare vreodată m-ai simţit ?

Dependenţă

M-am înţeles singură greşit, în pula mea !

Sunt dependentă, atât de Rinei cât şi de MANM. Şi a dracu’ dependenţă.

Plec. Pa.

Declaratii.

Mi-am zis de ieri c-o să închid ochii la ceea ce nu-mi place şi că în general n-o să mai bag anumite lucruri în seamă. Chiar sunt curioasă cât o să mă ţină toată faza asta. Ultima oară au fost doar douăzeci şi trei de ore.

Ca să ţină mai mult, de data asta mi-am luat un apartament cu chirie, bineînţeles, în ghena de gunoi de lângă casa maiestuoasă şi impunătoare în care locuieşte Dracu’. Măcar atunci când mi se zice să mă duc la dracu’, să ştiu că am de bătut doar la o singură uşă ce se va deschide primitoare, spre deosebire de alte o mie de uşi ce nu se clinteau.

Mi-e rău şi mi-e silă de lumea cu care m-am înconjurat. Probabil că unii mai buni n-o să găsesc vreodată, dar în momentul de faţă mi se pare că nu mă puteam alege cu ceva mai rău de atât. Şi în faţa lor chiar nu pot închide ochii pentru că ei au aflat cum să mi-i deschidă. Fie că o fac intenţionat sau nu.

Şi prin toată asta aş vrea să-i mulţumesc unei persoane care întotdeauna a ştiu să mă aducă la realitate. MANM aka Maria, Alex, Nana, Marian. Sau mai bine zis Marian, Alex, Nana, Maria. Asta e în ordinea descrescătoare a palmelor – la sensul figurat – pe care le-am primit.

Îi mulţumesc Mariei, care mi-a fost alături oricând, oriunde şi oricum. Şi era inevitabil să nu se termine totul dintr-o prostie. Ori tu, ori eu. Una din noi trebuia s-o facă într-un sfârşit de căcat pentru că alfel se crea acea stare de dependenţă şi atunci o beleam rău de tot.

Îi mulţumesc Nanei pentru că în primul rând m-a acceptat aşa cum sunt. Şi apoi îi mulţumesc pentru un lucru genial pe care l-a făcut.

Îi mulţumesc Alexandrei pentru că niciodată n-a ezitat să-mi dea un sfat când mă vedea că am nevoie de el. Şi pentru că am stat cu capul pe ea şi am plâns în timp ce aveam cele mai terorizante sunete de fundal. Şi pentru că m-a mângâiat uşor pe cap şi m-a liniştit instantaneu. Şi pentru că m-a oprit de la multe. Trăiască wc-ul în care se lipesc toate.

Îi mulţumesc lui Marian pentru că întotdeauna a fost în stare să zică un căcat care să mă trezească la realitate şi să mă facă să văd imposibilul din faţa mea. Şi pentru că spune lucruri drăguţe pe care mâine le va uita cu siguranţă. Sau peste două zile. Trei. Patru. O lună. Dracu’ ştie, cert e că le va uita. Şi pentru că uneori a putut să treacă peste orgoliu.

Vă iubesc, proştilor ! Chiar dacă probabil n-o să ştiţi niciodată cât sau în ce fel.

Mi-e dor sau rau sau dracu' stie ce imi e

Câteodată e atât de nasoală situaţia încât îmi doresc să-mi ţin ochii închişi şi apoi să-i deschid într-o pungă de hârtie în care probabil au fost sandvişuri. Şi să miroasă ca dracu’, a amestec de ketchcup cu maioneză, muştar, carne de oaie făcută în sânge, cartofi pe jumătate prăjiţi, castraveţi la oţet eventual condimentaţi cu nişte buruieni culese de pe marginea bordurii şi puse la uscat. Să miroasă ca dracu’ şi să-ţi vină să vomiţi, iar eu să simt mirosul cu ochii, până ce-mi vor da lacrimile. Şi voi plânge în punga de toate zilele a visurilor mele groaznice şi nimeni nu mă va vedea. Toţi vor crede că între timp am început să respir în pungă şi se vor întoarce la gândurile lor, resemnându-se în privinţa condiţiei mele.
Atunci chiar că voi fi fericită.Voi zbura de fericire probabil, deşi ştiu că lângă mine, va fi întotdeauna acea persoană omniprezentă ce reuşeşte în trei secunde şi cu două vorbe să facă un contact dur între mine şi realitatea de căcat în care încă mai respir acelaşi aer ca şi ei. În realitatea noastră, câteodată supranumită şi închisoare, eu nu am voie să văd soarele decât prin perdele, eu nu am voie să miros florile, să simt căldură sau să respir prin pungi de hârtie.
Ştiu sigur că va fi acolo, doar a fost mereu, chiar dacă nu am cerut să fie. Şi mă întreb cum o să fie când persoana respectivă va pleca ?

Îmi pierd şirul ideilor şi iar încep să visez la lucruri imposibile. Ăsta e unul din semnele că sunt dependentă de persoana respectivă şi că am nevoie de ea oricând, să mă aducă înapoi cu picioarele pe pământ, lemn, asfalt sau orice suprafaţă rigidă şi stabilă.

Mi-e dor ca dracu’ de o persoană care e la treij’ de kilometrii depărtare. Mi-e dor de respectiva persoană chiar şi când e la trei metrii de mine. Trei decimetrii. Trei centimetrii şi îmi pune uşor mâna pe spate, îndemnându-mă să merg înainte. Şi cam aici se termină distanţele dintre noi.

Persoană, dacă vreodată o să vezi asta, să te simţi şi să zâmbeşti sarcastic, după bunul tău obicei. Şi să râzi. Pentru că de fiecare dată am ştiut să mă prefac şi nu ţi-ai dat seama, dar pentru că acum am ajuns la capătul puterilor şi răbdărilor.

Şi n-ai să mă asculţi niciodată cum o să-ţi zic ce-am de zis, pentru că e prea puţin important faţă de alte lucuri mărunte pe care le preţuieşti.


Pun punct aici şi probabil c-o să revin mâine, dacă o să mai existe mâine.

Enough.

De ceva zile-ncoace nu mă mai simt la fel ca până acum. Parcă e mai greu. Timpul trece mai greu. Ochii mi-i ţin deschişi mai greu. Mâna mea se mişcă mai greu. Piciorul meu se mişcă mai greu. Unicul neuron se mişcă şi mai greu, ceea ce devine deja o chestie imposibilă – în viziunea unora.

M-am săturat îngrozitor de ce-mi plăcea înainte. Nu mă mai ating de mâncare, decât atunci când stomacul ţipă la mine din toţi rărunchii. Beau doar apă minerală, dacă şi pe aia. Inspir doar aer poluat, în puţinul timp pe care-l petrec afară : din maşina oprită la trei metri de şcoală până în şcoală şi de la şcoală până acasă. Stau şi mă uit cu ochii pe pereţi, deşi n-am un punct bine stabilit. Stau şi mă uit înainte, în nimic. Aud reproşuri din toate părţile şi a-nceput să doară mai mult ca ieri şi sunt sigură că mâine mă va durea mai mult ca azi.

“ Nu ştii să-ţi joci cărţile ... “ mi s-a zis. Şi n-am de gând să-i bag în seamă, pentru că după o perioadă mare de timp în care am ascultat ceea ce-mi ziceau, am realizat că greşesc, din toate privinţele.

Da, poate nu ştiu să-mi joc cărţile şi să profit la fiecare pas de anumite lucruri, dar nici ăsta nu-i scopul meu în viaţă. Nu m-am născut să mi se servească totul pe tavă doar că pe tata îl cheamă X. Şi nici nu m-am născut să ies din belelele proprii doar pentru că unchiul e Y şi lucrează acolo, acolo şi acolo.
Da, poate că nu ştiu să-mi joc cărţile şi să devin o târfă profitoare care se va căsători cu un moş de optzeci de ani, cu mulţi bani, cu vile în nşpe’ mii de locuri şi alte căcaturi şi care se va ruga în fiecare zi să moară şi să-i lase ei totul, dar mi-e mai bine fără. Prefer să ajung undeva pe propriile-mi puteri şi să ştiu c-am făcut totul singură decât să stau pe opt perne şi totul să se facă.
Şi nu, nu-mi place când mi se reproşează lucruri de genul pentru că e o încercare eşuată de altfel de a mă schimba, iar eu nu-s dispusă să mă schimb din părerea ta sau a ta sau a nu-ştiu-cui.


Sunt aşa cum sunt, cu defectele mele, cu avantajele mele de care nu profit. Da, cu cărţile jumătate întoarse. Doar jumătate.

Niciodată nu ştii ce va urma.


PS. : Poate, poate, ne vom întâlni şi în aceeaşi urnă. Amestecată ne fie cenuşa ... şi-aşa o să mă pierd prin tine, cum nu m-am pierdut niciodată.

Cum poţi să-ţi bagi pula-n ceva, fără de fapt să ţi-o bagi ?
Cum poţi să-ţi bagi picioarele-n ceva, fără de fapt să le bagi ?

Mi-am zis că-mi bag picioarele sau pula sau mâna sau orice altceva de atâtea ori încât numărul lor probabil ar depăşi infinitul.
Şi nu mi le-am băgat, pentru că, practic, nu aveam cum. Teoria întotdeauna e uşoară. O scăpare de moment. Două zile, trei. Maxim o săptămână, după care te întorci la crizele şi stările de dinainte.
Dar cu ce rost să te minţi că-ţi bagi ceva, când ştii bine că nu ţi-o vei băga ?

Zilele astea au fost ca un cerc. Aceeaşi rutină stupidă, aceleaşi ţipete enervante, aceleaşi feţe. Nimic nou în toate cele.
Simt nevoia de o schimbare mai mult decât am simţit-o vreodată, deşi ştiu că e o probabilitate foarte mică să schimb ceva. Chiar şi un pix. Dacă îl schimb, pe cel nou îl voi pierde şi cu siguranţă voi sfârşi scriind cu acelaşi pix vechi.
Îmi vine foarte greu să mănânc, iar atunci când o fac, mănânc numai căcaturi care-mi fac şi mai rău.
Îmi vine foarte greu să mă mişc dintr-un loc în altul, de parcă încheieturilor mele li s-au pus lanţuri.
Îmi vine foarte greu să reţin diferite lucrurti, ca şi cum cineva mi-ar fi furat memoria peste noapte.
Îmi vine foarte greu să mă concentrez. Mai mereu mă trezesc prin mijlocul orei că profa mă strigă de undeva, de acolo, iar eu n-o aud. Şi continui să mă gândesc la ale mele.
Îmi vine foarte greu să fac lucruri pe care până acum le făceam fără nicio dificultate. Teme, de exemplu.
Îmi vine foarte greu să preţuiesc oamenii din jurul meu, pentru că ajung pe zi ce trece la concluzia că nimeni nu merită nimic, nici chiar eu.
Îmi vine foarte greu să mă plâng cuiva de problemele mele, pentru că în general m-am depărtat de toată lumea, exceptând-o pe Rinei pe care, din păcate, n-o cunosc personal.

Mă întreb când o să vină ziua când o să uit să gândesc. Când o să mă trezesc dimineaţa extrem de vlăguită şi n-o să-mi mai simt corpul. Când o să uit câte două lucruri importante pe minut şi o să mă învârt nebuneşte că le-am uitat. Când o să mă îngrijorez pentru un viitor pe care acum, în situaţia de faţă, mi-e să nu-l ratez. Când o să fiu mai responsabilă şi când o să plec dracu’ de-aici.
Am început să urăsc fiecare colţişor al Ploieştului, chiar dacă nu l-am văzut. Poate undeva există un Rai pe pământ, dar clar nu aici.
Îl urăsc şi-l urăsc ca dracu’ pentru că noi, ca ploieşteni, nu cred că ne-am putea numi oameni.
Multicolori, reduşi mintal, imbecili, impotenţi, idioţi, frustaţi sexual, bădărani, complexaţi, respingători, anti-sociali, antipatici, proşti, porci, javre, nenorociţi, bolovani, impertinenţi. De toţi şi de toate. În asta ne regăsim noi, fără nicio excepţie.

Şi mi-e aşa o lene să mă trezesc din starea asta de letargie şi să mă pun pe treabă ...

Special.

Postul ăsta e făcut special pentru Rinei. Pentru c-o iubesc, aşa dementă cum e. Pentru că e genială. Pentru că suntem un cuplu genial de genii neînţelese. Pentru că între noi e o telepatie inexplicabilă şi pentru că, şi mai ciudat, telepatia există la şaizeci şi ceva de km.

Pssst : Mai am o strofă. Dar doar în privat :>

Mi-am lăsat jumătatea cealaltă
la capătul veşted al sforii
să mă trezească pe mine şi să mă vadă la fel
într-o oglindă cu cerul
cu vântul
şi norii.

Mi-am lăsat jumătatea cealaltă
la capătul ăla nenorocit de lume
s-o caut când mi-e frig şi sunt rece
să mă cuprindă-n ea,
oglinda.

Mi-am lăsat jumătatea cealaltă,
undeva, nu mai ştiu unde.
La capătul sforii sau poate
la un alt capăt de lume.
Unde,
unde,
unde e ?

Am plecat ?

De ce eu şi nu alţii ?

Să vă ia dracu’ pe toţi, cu tot cu concepţiile voastre idealiste, cu tot cu doctrinele bolnăvicioase zăcute prin camere închise tainic cu chei ce stau doar undeva, sus, în mâinile dumnezeului pe care toţi îl hulesc, pe care toţi îl scuipă, pe care toţi îl cred. Dacă acolo sus chiar e cineva care ţine o cheie universală ce deschide orice, de ce atunci când ai nevoie de o poartă de scăpare, nimeni nu ţi-o va deschide, ci va aştepta până ori te vede mort şi se îndură, ori până îţi dai şi ultima suflare în încercarea eroică de a deschide uşa închisă. Dacă acolo sus e cineva care vede tot, de ce nu ţi se spune când eşti trădat, când eşti împins, când eşti ridicat, când eşti alungat, când eşti reprimit, când eşti împins iar ? De ce nimeni nu-ţi spune de acţiunile premeditate ale celor din jur, din moment ce există cineva care le ştie pe toate.
Să vă ia dracu’, pentru că toţi ştiţi şi nimeni nu spune. Aşteptaţi. Aşteptaţi până omul moare şi pe ultimul drum răsuflaţi uşuraţi şi vă apropiaţi de sicriu să-i împărtăşiţi ceea ce ştiaţi. Şi-aşa o să muriţi şi voi în pula mea cu conştiinţa împăcată, că doar de voi şi numai de voi e vorba întotdeauna.
Sunt sătulă. Sunt sătulă până peste cap şi înapoi. Sunt sătulă până peste cap şi înapoi şi cred că mai pot adăuga şi distanţa până la dumnezeul ăla inexistent.
Promiteţi-ne fericire. Minţiţi-ne cu bună ştiinţă. Spuneţi-ne vorbe bune când se vede că-i rău. Minţiţi-ne, ne place. Dar minţiţi-ne dracu’ mai bine !

Urăsc în pula mea. Urăsc ca dracu’ trei-sferturi de lume doar pentru că în general persoanele care mă înconjoară sunt pupincuriste şi ipocrite.
Vrei să te ajut la nu-ştiu-ce problemă extra-mega-giga-super-hyper complicată de clasa I pe care nici dacă o iei de cur şi-o întorci nu o rezolvi ?
Vrei un sfat sau nu-ştiu-ce căcat de genul ?
Vrei o mână să te ridici de pe scaun ?
Vrei un sandviş ?
Vrei o mână de ajutor la nu-ştiu-ce chichiţă pe care eu o ştiu şi tu n-o ştii ?

Nu-s persoana potrivită.

Vrei să fiu ceea ce ai nevoie ?!
Vrei să fiu idealul prietenului ? Cel care să te ajute, să te asculte, să tacă mai tot timpul şi atunci când spune ceva, clar să fie un compliment la adresa ta sau în general o vorbă bună ? Cel care să-ţi vadă doar latura icredibil de perfectă ? Care să nu-ţi zică fix ce gândeşte doar pentru că, presupunând la absurd, poate te-ai supăra ? Genul de om prost care să urmeze orbeşte cuvintele celuilalt şi să-şi schimbe imediat părerea după tine ?!

Nu ştiu de ce lumea în general crede că-s genul de persoană asemănătoare unui bun samaritean. Nu, nu sunt. N-aş ajuta decât maxim zece persoane din toate cele nu-ştiu-câte pe care le cunosc şi pe care totodată nu dau doi bani. N-aş mişca nici degetul mic de la piciorul stâng pentru toţi minus zece.

Nu ştiu de ce mă vedeţi ceea ce nu sunt şi nu voi fi.

Dar nu contează. Continuaţi. Minţiţi-vă. Dar în pula mea, minţiţi-vă măcar bine. Eu ... eu am plecat.

Pa.

Nu mai stiu.

In zilele astea nici nu mai stiu ce-am vrut sa zic. Sau sa gandesc. Mi-au ramas atatea cuvinte nespuse incat sunt aproape sigura c-as umple oceane intregi cu ele. Si atatea sentimente nemanifestate. Si atatea gesturi retinute. Dac-as sta bine sa ma gandesc, am devenit un haos. Un haos nenorocit care ma sufoca si care ii sufoca si pe altii. Si nu vreau. Nu acum. Nu acum cand un colt de rai s-a materializat undeva, intr-o mana. Intre doua maini.

Vorba cuiva ... Nu exista indeajuns de multe cuvinte ... sa spuna cate am eu de zis. Nu exista intelegere, sau rai sau iad. Exista nimic si nimic si nimic si ea si el. Si eu, undeva, pe acolo, suprimata intre palme inexistente.

Exista nimic si nimic si ea si el si nimic si eu si nimeni si nimic si iar ea si iar el si nici eu si nimic si nimeni.



N-am ganduri.
N-am vise.
N-am cuvinte.
N-am coerenta.
N-am idei.
N-am maini.
N-am tastatura.
N-am suflet.
Nu-l am.

In schimb, am o prietena.
Doua.
Chiar trei daca ma gandesc bine.
Am tigari.
Am bautura.
Am dureri ingrozitoare de cap.
Am ameteli.
Am accese de tuse.
Am cafea.
Am pregatiri.
Am zambetul cuiva.
Am imaginea cuiva.
Am imaginea unora.
N-am burete s-o sterg.
Nu se sterge.
Se aprinde si mai rau.
N-am apa s-o sting.
Oricum nu s-ar stinge.
Mai rau s-ar aprinde.



Imagini. Si paranoia. Si imagini si paranoia si nimic si nimeni si eu si nici eu si eu si paranoia mea, inchise intr-un buzunar de pantalon aruncat in cosul de rufe murdare.

Sfarsit.



Si ca tot n-am facut-o niciodata ... dedicatii. Cica.

Pentru Pionier :
Three Days Grace - Over and over.
Three Days Grace - Pain. [ n-o sa intelegem niciodata. ]
Hoobastank - Crawling in the dark.

Pentru Renee :
Switchfoot - Meant to live.
Hoobastank - Running away.
Amy MacDonald - This is the life.

Pentru un el al cuiva :
Three Days Grace - Gone forever
[ I hope you're missing me,
I hope I've made you see,
That I'm gone forever. ]
Three Days Grace - Home.
Hoobastank - The Reason.
[ A reason to start over new,
And the reason is you. ]
Hoobastank - Did you.


Si cam atat. Ramasite de septembrie. Sa o ia dracu' de luna.

Urăsc îngrozitor zilele de luni.

Urăsc îngrozitor zilele de luni.
Ziua de luni nu merită să se numească zi. La dracu’ s-o ia, lunea mereu te trezeşti amorţit, cu oasele veştede, cu ochii trei-sferturi închişi, cu gândurile risipite, uneori cu cearcăne adânci, cu părul răvăşit, cu mâinile îngheţate ca un ice-berg, cu gura uscată, cu dureri. Lunea mereu trebuie să reunţi la căldura aşternuturilor şi să te îmbraci în haine reci şi să mergi zece minute prin vreme, chit că plouă ca dracu’ sau e ceaţă sau doar burniţează. Lunea mereu ţi-e mai greu să renunţi, la orice. Lunea te-apucă nostalgia zilelor trecute. Lunea e ziua în care faci compromisuri. Lunea mereu e de căcat.

Urăsc ca dracu’ zilele de luni. Şi cele de marţi. Şi de miercuri. Şi de joi. Şi vineri. Până şi sâmbătă. Ah ... să nu uit duminica.

Urăsc zilele, în general. Aşa, pentru că nu-şi mai au rostul. N-are rost nici măcar să le urăşti.


And they all say I should go away, cause I don't belong to their world.

Lumea e la fel.

Toţi sunteţi la fel. Aproape.
Toată lumea pretinde de la mine ceva. Orice. Să fiu ceva ce n-aş putea să fiu. Să mă modelez într-o formă ce-ar putea umple cu uşurinţă golurile lor. Păcat. Eu nu înlocuiesc nici creierul, nici inima. Sau cel puţin nu pe-ale cui aş putea.
Mă simt publicată pe o pagină mototolită de ziar. Gata să fiu reciclată şi remodelată. Deformată pentru realitatea lor, pentru lumea lor egoistă. Remodelată şi expusă într-o vitrină, cu goluri adânci în inimă. În inima mea. Aia pe care n-o s-o mai am.

De ce naiba lumea mă privează de ceva ce n-am avut niciodată ?

Eu nu mă duc la reciclat. Nici la remodelat sau deformat. Rămân aşa cum sunt. Singură, cu mâinile reci şi întinse spre cer, mergând înainte.

Nu-mi pasă câţi îşi vor golurile umplute. Eu nu sunt o pagină de ziar sau o bucată de plastilină. Nu-s nici lut. Sunt aşa cum sunt. Eu. Singură, cu mâinile reci şi întinse spre cer, mergând înainte.

“ I may not be perfect, but I’m always me. “

Love, someday you’ll see this and I hope you’ll understand, eventhough I’m sure you won’t.

Mergeţi dracu’ înainte !

Mi-a zis cineva să merg. Înainte. Că altfel nu am cum. Că n-am lăsat decât dărâmături în spate şi-n laterale. Că n-am altceva decât un rucsac murdar şi îmbâcsit în care am îndesat puţinele vise pe care le aveam. Cu care am plecat, undeva, în lume. Cu care ştiam că n-o să ajung mai departe de două străzi şi c-o să mă prăbuşesc la ultimul colţ de bloc de pe alee. Şi c-o să îngheţ acolo, sub priviri nepăsătoare de oameni ca şi mine, până când o rază cerească o să se aplece bolnăvicioasă peste cerul de gri de octombrie moartă şi o să mă ridice. Dar n-o să mă încălzească, pentru că până şi ea e rece. În zilele astea, nici Dumnezeu n-are mâinile calde. Nici Dumnezeu n-ar încălzire centrală în Rai. Probabil de-asta marea majoritate ajung în Iad, la căldură insuportabilă unde-or să se simtă sufocaţi, or să respire sacadat, broboane fierbinţi de sudoare or să le curgă pe tot corpul, arzându-i. Smoala soarelui de-acolo va să curgă peste ei şi apoi, or să fie băgaţi în nişte cuptoare imense, precum nişte figurine de plastic la topit. Şi-or să fie remodelaţi în oameni noi, doar din oase flegmatice ce se vor îndoi la prima adiere de vânt. Oameni de lut moale, fără sentimente. Poate aşa-i creată lumea. Pentru că la dracu’, nimeni nu-ţi oferă nimic. În ziua de azi nici Dumnezeu n-are mâinile calde şi nici încălzire centrală în Rai şi ţi-o promite în mii şi mii de exemplare de Scripturi, dar lumea ştie că nu are nimic. Nici lui nu i-a dat nimeni nimic. Soarele bolnăvicios de octombrie nu-l încălzeşte. Îl lasă şi pe el, ca şi pe noi precum nişte bolnavi pe un pat sărăcăcios de spital, uitându-se rece şi neputincios cum ne stingem. Fără căldură.

Soarele e bolnav. Vremea e letargică. Norii sunt morţi peste noi. Copacii şi frunzele vor reînvia şi vor vrea să ne asasineze. Copacii n-au sentimente, la fel ca oamenii de lut moale. Suntem ca nişte copaci. Dumnezeu n-are mâinile calde.

Dar cine dracu’ le are ?!

Toţi îţi zic să mergi înainte. Merg, precum un orb. Merg prin ploaie, prin întuneric, prin raze moarte, prin frunze veştejite, prin nori fărâmiţaţi, prin cer ca un perete de morgă, pe asfaltul rece ca peretele de cameră frigorifică, pe podelele aspre. Merg, dar tot înainte. Prin toate şi prin toţi, împiedicându-mă, rămânând în urmă câteodată. Dar ce contează ? Merg. Merg înainte, către un Dumnezeu cu mâini calde.

Merg la dracu’ să mă ia.


To Renee and Pio and love, cause we all hate those shity days.

De ce ?

De ce ?
De ce lumea noastră nu e făcută din zâmbete ? De ce atunci când alţii zâmbesc lângă noi nu se înfăptuieşte o lume nouă în care noi să fim sclavi şi cetăţeni şi nobili şi chiar zei ? De ce dacă-ţi doreşti binele cuiva niciodată n-o să-i fie bine ? De ce dacă iubeşti nimeni nu-ţi va da dragostea pierdută înapoi decât atunci când încetezi să speri, să clipeşti, să respiri ? De ce nu poţi să mori când trebuie să mori ? Şi de ce nu-i lumea lângă când ai nevoie de ea ?!

Dar la dracu’, nimic nu-i perfect şi nimic n-o să fie pentru că nimeni nu-şi permite perfecţiunea în zilele noastre. ŞI alergăm din ideal în ideal până când obosim şi cădem. Până când cădem şi ne lovim. Până când ne lovim şi murim. Şi totul se termină, fericit pentru alţii, nefericit în suflet. C-ai scăpat din mână fărâma din tine ce-o mai aveai şi-o duceai s-o-nchini zeităţii supreme ce sălăşluieşte-n lumea ta.

Dar la dracu’, mi-e dor. De tot şi de toate. De cinismul şi banalismul zilelor de altădată când nu era nevoie decât să zâmbeşti şi lumea înţelegea printr-o aluzie nedefinită în palpabil şi neformată în aer sau în gând că eşti bine sau te prefaci că-i bine. Că eşti jumătate bine, aşa, singur, doar cu tine închis în pachetul de ţigări de lângă. Mi-e dor de-atunci, de când ştiam s-ascult şi se învăţase să fiu ascultată. De când reprezentam ceva mai mult decât o pompă în care suflai şi totul dispărea. Sau bine, cel puţin asta mă lăsa lumea să cred.

Dar la dracu’, era bine când credeai nimicuri şi zâmbeai din ele. Când vedeai printr-un geam perfect curăţat că lumea-i a ta, când de fapt nu observai bariera invizibilă, indispensabilă, intangibilă, impermeabilă. Când erai tu şi nimic altceva. Şi nimeni nu te forţa să fii ceea ce avea el nevoie să fii.

Dar la dracu’, era foarte bine pentru că atunci lumea nu fugea. Lumea nu învăţase să fugă şi râdeai, bucurându-te de companie, de ceea ce-i lângă tine fără să pretindă nimic în schimb.

Dar la dracu’, deja a devenit mult prea greu să te uiţi în spate şi-n faţă şi să vezi că te aşteaptă acelaşi noian de nimic ca mai înainte. Să vezi că nimeni nu-ţi promite nimic fără să-ţi ceară o garanţie certă. Să vezi că lumea ta e clădită din promisiuni deşarte, fără foi scrise negru pe alb în care ţi se dă cerul şi pământul, trei-sferturi de rai şi alte câteva lumi ce aşteaptă să fie create, acolo, într-o mână de dumnezeu. Şi se numea o garanţie, dar nimeni nu-ţi spunea că nu există, ci că doar atunci când ai nevoie, ea se va materializa în tot şi în toate.

Dar la dracu’, n-a fost aşa. Şi vezi că nu mai are rost şi, ce dacă ? Mai zici o dată ‘ dar la dracu’ ‘ şi-ţi bagi ce ţi-a mai rămas.

Ultimul sfert de suflet. Restul e la reciclat.

Şi unde pula mea e toată lumea ?

La reciclat.

Început. Fără sfârşit.

E mai uşor să debitezi tâmpenii când afară e o toamnă schizofrenică şi când ai frunzele aşezate ordonat pe asfalt, aşteptându-te primitoare ca un aşternut de pat. Şi mai ales atunci când ai ploaia doar în suflet şi noroi pe trup. Sufletul mi l-a spălat. Un sfert, sau cât mai e din el. Restul ? Ah, e la reciclat. Da, la fel ca un caiet măzgălit din care s-au rupt foi şi s-au împaturit gume de mestecat. Pe fiecare foaie mă doare guma. Pe fiecare parte de trup mă doare scrisul. Mor ? Nu, nu înca.

E frig. Al dracu’ de frig şi nu simt decât degete ce caută căldură. Eu nu am trupul cald, nici haine pe mine şi nici macar sosete. Stau goală, cu trupul acoperit în frunze. Nu mai sunt ordonate şi s-au amestecat cu mine. E simfonie de culori. Arămiu, maro, gri, verde închis. Negru. Eu. Nici nu plouă, nici raze binecuvântatoare nu-s pe cerul meu. E doar gri şi se-mpleteste cu părul meu răvăşit. Negru. Mor ? Nu, nu înca.

- E frig. Mi-e frig.
- Nu-mi pasă.

Tic. Tic. Tic. Ceasul.

- Plec.
- Nu-mi pasă.

Toc. Toc. Toc. Paşii.
- Te iubesc.
- Nu-mi pasă.

Pic. Pic. Pic. Sângele.

- Mor.
- Stai.
- Taci.
- Aşteaptă.
- Nu-mi pasă !
- Te iubesc.
- Mor.
- Rămâi.
- Rămân.

Doar braţe şi atât. Doar fericire în negru şi atât. Doar el şi negru si atât. Doar noi.


Povestea mea nu mai contează. Ea doar continuă. La nesfârşit. Către infinit.

Prefer nimicul.

M-am trezit azi să scriu în blog, pentru c-a plouat atât de mult şi de încet şi de dureros încât să-mi distragă atenţia de la celelalte. Chiar şi de la şcoală.

Da bă`, am început şi eu şcoala. Că doar sunt om, deşi nu par. Şi oh Doamne! cât haos pentru un amărât de început de şcoală, început ce-a transformat ziua într-una de căcat. Cu o vreme de căcat şi o ploaie care curgea ca printr-o sită. Ploaie măruntă şi deasă care mai degrabă îţi face un hidromasaj rece decât te udă până la piele. Dar e iertabil, doar e toamnă. Sau început de toamnă. Sau început de sfârşit. Început de nimic. Din prisma asta ... aş prefera nimicul.



Dacă nu debita atâtea tâmpenii, veneam acasă şi ţopăiam. Dar a debitat. Mulţumesc pentru modul retard. Simţeam nevoia să am o dovadă clară a faptului că sunt nebună. Mulţumesc. Cui ? Lumii.


Momentan sunt irecuperabilă. De ce ? De nimic. V-am zis că prefer nimicul. Nimicul, toamna, ploaia, sarcasmul şi ironia ... tot ce-ar putea ţine de mine, sau face într-un fel parte din mine.


Plouă. Cu frunze. Cu mine. Cu tine. Nu. Dacă plouă cu mine, plouă pe asfalt, se scurge într-o canalizare mizeră şi trăieşte până când o mână Dumnezeiască o ia din canal şi-o ridică la cer, picurând-o din nou peste asfalt. Nu. Plouă cu nimic.


Rămân irecuperabilă, între două lumi paralele în care mă împart. Aici sunt eu şi acolo sunt eu. Mi-aş zice bună, dar n-o să mă aud. Eu nu aud în oglindă.


Da. Irecuperabilă. Din nebunie. Din ploaie. Dumnezeu n-are mâini să mă ridice. Cu mine nu plouă. Eu sunt doar în oglindă.



Lume, eşti orb ?