Lumea e la fel.

Toţi sunteţi la fel. Aproape.
Toată lumea pretinde de la mine ceva. Orice. Să fiu ceva ce n-aş putea să fiu. Să mă modelez într-o formă ce-ar putea umple cu uşurinţă golurile lor. Păcat. Eu nu înlocuiesc nici creierul, nici inima. Sau cel puţin nu pe-ale cui aş putea.
Mă simt publicată pe o pagină mototolită de ziar. Gata să fiu reciclată şi remodelată. Deformată pentru realitatea lor, pentru lumea lor egoistă. Remodelată şi expusă într-o vitrină, cu goluri adânci în inimă. În inima mea. Aia pe care n-o s-o mai am.

De ce naiba lumea mă privează de ceva ce n-am avut niciodată ?

Eu nu mă duc la reciclat. Nici la remodelat sau deformat. Rămân aşa cum sunt. Singură, cu mâinile reci şi întinse spre cer, mergând înainte.

Nu-mi pasă câţi îşi vor golurile umplute. Eu nu sunt o pagină de ziar sau o bucată de plastilină. Nu-s nici lut. Sunt aşa cum sunt. Eu. Singură, cu mâinile reci şi întinse spre cer, mergând înainte.

“ I may not be perfect, but I’m always me. “

Love, someday you’ll see this and I hope you’ll understand, eventhough I’m sure you won’t.