Cum poţi să-ţi bagi pula-n ceva, fără de fapt să ţi-o bagi ?
Cum poţi să-ţi bagi picioarele-n ceva, fără de fapt să le bagi ?

Mi-am zis că-mi bag picioarele sau pula sau mâna sau orice altceva de atâtea ori încât numărul lor probabil ar depăşi infinitul.
Şi nu mi le-am băgat, pentru că, practic, nu aveam cum. Teoria întotdeauna e uşoară. O scăpare de moment. Două zile, trei. Maxim o săptămână, după care te întorci la crizele şi stările de dinainte.
Dar cu ce rost să te minţi că-ţi bagi ceva, când ştii bine că nu ţi-o vei băga ?

Zilele astea au fost ca un cerc. Aceeaşi rutină stupidă, aceleaşi ţipete enervante, aceleaşi feţe. Nimic nou în toate cele.
Simt nevoia de o schimbare mai mult decât am simţit-o vreodată, deşi ştiu că e o probabilitate foarte mică să schimb ceva. Chiar şi un pix. Dacă îl schimb, pe cel nou îl voi pierde şi cu siguranţă voi sfârşi scriind cu acelaşi pix vechi.
Îmi vine foarte greu să mănânc, iar atunci când o fac, mănânc numai căcaturi care-mi fac şi mai rău.
Îmi vine foarte greu să mă mişc dintr-un loc în altul, de parcă încheieturilor mele li s-au pus lanţuri.
Îmi vine foarte greu să reţin diferite lucrurti, ca şi cum cineva mi-ar fi furat memoria peste noapte.
Îmi vine foarte greu să mă concentrez. Mai mereu mă trezesc prin mijlocul orei că profa mă strigă de undeva, de acolo, iar eu n-o aud. Şi continui să mă gândesc la ale mele.
Îmi vine foarte greu să fac lucruri pe care până acum le făceam fără nicio dificultate. Teme, de exemplu.
Îmi vine foarte greu să preţuiesc oamenii din jurul meu, pentru că ajung pe zi ce trece la concluzia că nimeni nu merită nimic, nici chiar eu.
Îmi vine foarte greu să mă plâng cuiva de problemele mele, pentru că în general m-am depărtat de toată lumea, exceptând-o pe Rinei pe care, din păcate, n-o cunosc personal.

Mă întreb când o să vină ziua când o să uit să gândesc. Când o să mă trezesc dimineaţa extrem de vlăguită şi n-o să-mi mai simt corpul. Când o să uit câte două lucruri importante pe minut şi o să mă învârt nebuneşte că le-am uitat. Când o să mă îngrijorez pentru un viitor pe care acum, în situaţia de faţă, mi-e să nu-l ratez. Când o să fiu mai responsabilă şi când o să plec dracu’ de-aici.
Am început să urăsc fiecare colţişor al Ploieştului, chiar dacă nu l-am văzut. Poate undeva există un Rai pe pământ, dar clar nu aici.
Îl urăsc şi-l urăsc ca dracu’ pentru că noi, ca ploieşteni, nu cred că ne-am putea numi oameni.
Multicolori, reduşi mintal, imbecili, impotenţi, idioţi, frustaţi sexual, bădărani, complexaţi, respingători, anti-sociali, antipatici, proşti, porci, javre, nenorociţi, bolovani, impertinenţi. De toţi şi de toate. În asta ne regăsim noi, fără nicio excepţie.

Şi mi-e aşa o lene să mă trezesc din starea asta de letargie şi să mă pun pe treabă ...