Refuz categoric

Nu vreau.
Nu vreau să trăiesc în suflet cu sentimentul că există oameni gata să se schimbe pentru o iubire trecătoare sau platonică sau pentru orice altceva. Nu vreau să trăiesc în suflet cu sentimentul că există oameni dispuşi să moară pentru o simplă prostie.
Nu vreau să trăiesc în suflet cu sentimentul că există oameni. Şi, în ciuda fobiei mele proaspăt dezvoltate până la apogeu, există. Am cel mai bun exemplu la trei metri de mine şi ... nu mai vreau.

Da. Eu încă mai cred într-un căcat cum că persoanele care ţin cu adevărat la tine te acceptă aşa cum eşti şi nu încearcă să te schimbe. Şi mi-a ajuns, pentru că mă afectează mai mult decât văd sau cred alţii. Mi-a ajuns.

Vreau efectiv să-mi închid ochii şi să dispar.
Pleacă.
Pleacă.
Pleacă, pentru că n-ai fost niciodată întru totul aici.

Şi pleacă. Se pleacă la picioarele unei zeităţi pe care lumea a renegat-o.

Nu vreau să trăiesc cu sentimentul că există oameni, pentru că nu se merită.
Plec.
Plec.
Plec, pentru că n-am fost niciodată aici.

Şi plec. Mă plec la picioarele unui dumnezeu pe care nu-l cunosc, pe care nu-l aud, pe care nu-l văd şi despre care n-am o dovadă certă că există. Dar dumnezeul meu nu e om.

Mai ia-ţi o haină pe tine. În buzunarul de sus al cămăşii tale e al dracu’ de frig.