Început. Fără sfârşit.

E mai uşor să debitezi tâmpenii când afară e o toamnă schizofrenică şi când ai frunzele aşezate ordonat pe asfalt, aşteptându-te primitoare ca un aşternut de pat. Şi mai ales atunci când ai ploaia doar în suflet şi noroi pe trup. Sufletul mi l-a spălat. Un sfert, sau cât mai e din el. Restul ? Ah, e la reciclat. Da, la fel ca un caiet măzgălit din care s-au rupt foi şi s-au împaturit gume de mestecat. Pe fiecare foaie mă doare guma. Pe fiecare parte de trup mă doare scrisul. Mor ? Nu, nu înca.

E frig. Al dracu’ de frig şi nu simt decât degete ce caută căldură. Eu nu am trupul cald, nici haine pe mine şi nici macar sosete. Stau goală, cu trupul acoperit în frunze. Nu mai sunt ordonate şi s-au amestecat cu mine. E simfonie de culori. Arămiu, maro, gri, verde închis. Negru. Eu. Nici nu plouă, nici raze binecuvântatoare nu-s pe cerul meu. E doar gri şi se-mpleteste cu părul meu răvăşit. Negru. Mor ? Nu, nu înca.

- E frig. Mi-e frig.
- Nu-mi pasă.

Tic. Tic. Tic. Ceasul.

- Plec.
- Nu-mi pasă.

Toc. Toc. Toc. Paşii.
- Te iubesc.
- Nu-mi pasă.

Pic. Pic. Pic. Sângele.

- Mor.
- Stai.
- Taci.
- Aşteaptă.
- Nu-mi pasă !
- Te iubesc.
- Mor.
- Rămâi.
- Rămân.

Doar braţe şi atât. Doar fericire în negru şi atât. Doar el şi negru si atât. Doar noi.


Povestea mea nu mai contează. Ea doar continuă. La nesfârşit. Către infinit.