Enough.

De ceva zile-ncoace nu mă mai simt la fel ca până acum. Parcă e mai greu. Timpul trece mai greu. Ochii mi-i ţin deschişi mai greu. Mâna mea se mişcă mai greu. Piciorul meu se mişcă mai greu. Unicul neuron se mişcă şi mai greu, ceea ce devine deja o chestie imposibilă – în viziunea unora.

M-am săturat îngrozitor de ce-mi plăcea înainte. Nu mă mai ating de mâncare, decât atunci când stomacul ţipă la mine din toţi rărunchii. Beau doar apă minerală, dacă şi pe aia. Inspir doar aer poluat, în puţinul timp pe care-l petrec afară : din maşina oprită la trei metri de şcoală până în şcoală şi de la şcoală până acasă. Stau şi mă uit cu ochii pe pereţi, deşi n-am un punct bine stabilit. Stau şi mă uit înainte, în nimic. Aud reproşuri din toate părţile şi a-nceput să doară mai mult ca ieri şi sunt sigură că mâine mă va durea mai mult ca azi.

“ Nu ştii să-ţi joci cărţile ... “ mi s-a zis. Şi n-am de gând să-i bag în seamă, pentru că după o perioadă mare de timp în care am ascultat ceea ce-mi ziceau, am realizat că greşesc, din toate privinţele.

Da, poate nu ştiu să-mi joc cărţile şi să profit la fiecare pas de anumite lucruri, dar nici ăsta nu-i scopul meu în viaţă. Nu m-am născut să mi se servească totul pe tavă doar că pe tata îl cheamă X. Şi nici nu m-am născut să ies din belelele proprii doar pentru că unchiul e Y şi lucrează acolo, acolo şi acolo.
Da, poate că nu ştiu să-mi joc cărţile şi să devin o târfă profitoare care se va căsători cu un moş de optzeci de ani, cu mulţi bani, cu vile în nşpe’ mii de locuri şi alte căcaturi şi care se va ruga în fiecare zi să moară şi să-i lase ei totul, dar mi-e mai bine fără. Prefer să ajung undeva pe propriile-mi puteri şi să ştiu c-am făcut totul singură decât să stau pe opt perne şi totul să se facă.
Şi nu, nu-mi place când mi se reproşează lucruri de genul pentru că e o încercare eşuată de altfel de a mă schimba, iar eu nu-s dispusă să mă schimb din părerea ta sau a ta sau a nu-ştiu-cui.


Sunt aşa cum sunt, cu defectele mele, cu avantajele mele de care nu profit. Da, cu cărţile jumătate întoarse. Doar jumătate.

Niciodată nu ştii ce va urma.


PS. : Poate, poate, ne vom întâlni şi în aceeaşi urnă. Amestecată ne fie cenuşa ... şi-aşa o să mă pierd prin tine, cum nu m-am pierdut niciodată.