Mi-e dor sau rau sau dracu' stie ce imi e

Câteodată e atât de nasoală situaţia încât îmi doresc să-mi ţin ochii închişi şi apoi să-i deschid într-o pungă de hârtie în care probabil au fost sandvişuri. Şi să miroasă ca dracu’, a amestec de ketchcup cu maioneză, muştar, carne de oaie făcută în sânge, cartofi pe jumătate prăjiţi, castraveţi la oţet eventual condimentaţi cu nişte buruieni culese de pe marginea bordurii şi puse la uscat. Să miroasă ca dracu’ şi să-ţi vină să vomiţi, iar eu să simt mirosul cu ochii, până ce-mi vor da lacrimile. Şi voi plânge în punga de toate zilele a visurilor mele groaznice şi nimeni nu mă va vedea. Toţi vor crede că între timp am început să respir în pungă şi se vor întoarce la gândurile lor, resemnându-se în privinţa condiţiei mele.
Atunci chiar că voi fi fericită.Voi zbura de fericire probabil, deşi ştiu că lângă mine, va fi întotdeauna acea persoană omniprezentă ce reuşeşte în trei secunde şi cu două vorbe să facă un contact dur între mine şi realitatea de căcat în care încă mai respir acelaşi aer ca şi ei. În realitatea noastră, câteodată supranumită şi închisoare, eu nu am voie să văd soarele decât prin perdele, eu nu am voie să miros florile, să simt căldură sau să respir prin pungi de hârtie.
Ştiu sigur că va fi acolo, doar a fost mereu, chiar dacă nu am cerut să fie. Şi mă întreb cum o să fie când persoana respectivă va pleca ?

Îmi pierd şirul ideilor şi iar încep să visez la lucruri imposibile. Ăsta e unul din semnele că sunt dependentă de persoana respectivă şi că am nevoie de ea oricând, să mă aducă înapoi cu picioarele pe pământ, lemn, asfalt sau orice suprafaţă rigidă şi stabilă.

Mi-e dor ca dracu’ de o persoană care e la treij’ de kilometrii depărtare. Mi-e dor de respectiva persoană chiar şi când e la trei metrii de mine. Trei decimetrii. Trei centimetrii şi îmi pune uşor mâna pe spate, îndemnându-mă să merg înainte. Şi cam aici se termină distanţele dintre noi.

Persoană, dacă vreodată o să vezi asta, să te simţi şi să zâmbeşti sarcastic, după bunul tău obicei. Şi să râzi. Pentru că de fiecare dată am ştiut să mă prefac şi nu ţi-ai dat seama, dar pentru că acum am ajuns la capătul puterilor şi răbdărilor.

Şi n-ai să mă asculţi niciodată cum o să-ţi zic ce-am de zis, pentru că e prea puţin important faţă de alte lucuri mărunte pe care le preţuieşti.


Pun punct aici şi probabil c-o să revin mâine, dacă o să mai existe mâine.