Cum poţi să-ţi bagi pula-n ceva, fără de fapt să ţi-o bagi ?
Cum poţi să-ţi bagi picioarele-n ceva, fără de fapt să le bagi ?

Mi-am zis că-mi bag picioarele sau pula sau mâna sau orice altceva de atâtea ori încât numărul lor probabil ar depăşi infinitul.
Şi nu mi le-am băgat, pentru că, practic, nu aveam cum. Teoria întotdeauna e uşoară. O scăpare de moment. Două zile, trei. Maxim o săptămână, după care te întorci la crizele şi stările de dinainte.
Dar cu ce rost să te minţi că-ţi bagi ceva, când ştii bine că nu ţi-o vei băga ?

Zilele astea au fost ca un cerc. Aceeaşi rutină stupidă, aceleaşi ţipete enervante, aceleaşi feţe. Nimic nou în toate cele.
Simt nevoia de o schimbare mai mult decât am simţit-o vreodată, deşi ştiu că e o probabilitate foarte mică să schimb ceva. Chiar şi un pix. Dacă îl schimb, pe cel nou îl voi pierde şi cu siguranţă voi sfârşi scriind cu acelaşi pix vechi.
Îmi vine foarte greu să mănânc, iar atunci când o fac, mănânc numai căcaturi care-mi fac şi mai rău.
Îmi vine foarte greu să mă mişc dintr-un loc în altul, de parcă încheieturilor mele li s-au pus lanţuri.
Îmi vine foarte greu să reţin diferite lucrurti, ca şi cum cineva mi-ar fi furat memoria peste noapte.
Îmi vine foarte greu să mă concentrez. Mai mereu mă trezesc prin mijlocul orei că profa mă strigă de undeva, de acolo, iar eu n-o aud. Şi continui să mă gândesc la ale mele.
Îmi vine foarte greu să fac lucruri pe care până acum le făceam fără nicio dificultate. Teme, de exemplu.
Îmi vine foarte greu să preţuiesc oamenii din jurul meu, pentru că ajung pe zi ce trece la concluzia că nimeni nu merită nimic, nici chiar eu.
Îmi vine foarte greu să mă plâng cuiva de problemele mele, pentru că în general m-am depărtat de toată lumea, exceptând-o pe Rinei pe care, din păcate, n-o cunosc personal.

Mă întreb când o să vină ziua când o să uit să gândesc. Când o să mă trezesc dimineaţa extrem de vlăguită şi n-o să-mi mai simt corpul. Când o să uit câte două lucruri importante pe minut şi o să mă învârt nebuneşte că le-am uitat. Când o să mă îngrijorez pentru un viitor pe care acum, în situaţia de faţă, mi-e să nu-l ratez. Când o să fiu mai responsabilă şi când o să plec dracu’ de-aici.
Am început să urăsc fiecare colţişor al Ploieştului, chiar dacă nu l-am văzut. Poate undeva există un Rai pe pământ, dar clar nu aici.
Îl urăsc şi-l urăsc ca dracu’ pentru că noi, ca ploieşteni, nu cred că ne-am putea numi oameni.
Multicolori, reduşi mintal, imbecili, impotenţi, idioţi, frustaţi sexual, bădărani, complexaţi, respingători, anti-sociali, antipatici, proşti, porci, javre, nenorociţi, bolovani, impertinenţi. De toţi şi de toate. În asta ne regăsim noi, fără nicio excepţie.

Şi mi-e aşa o lene să mă trezesc din starea asta de letargie şi să mă pun pe treabă ...

Special.

Postul ăsta e făcut special pentru Rinei. Pentru c-o iubesc, aşa dementă cum e. Pentru că e genială. Pentru că suntem un cuplu genial de genii neînţelese. Pentru că între noi e o telepatie inexplicabilă şi pentru că, şi mai ciudat, telepatia există la şaizeci şi ceva de km.

Pssst : Mai am o strofă. Dar doar în privat :>

Mi-am lăsat jumătatea cealaltă
la capătul veşted al sforii
să mă trezească pe mine şi să mă vadă la fel
într-o oglindă cu cerul
cu vântul
şi norii.

Mi-am lăsat jumătatea cealaltă
la capătul ăla nenorocit de lume
s-o caut când mi-e frig şi sunt rece
să mă cuprindă-n ea,
oglinda.

Mi-am lăsat jumătatea cealaltă,
undeva, nu mai ştiu unde.
La capătul sforii sau poate
la un alt capăt de lume.
Unde,
unde,
unde e ?

Am plecat ?

De ce eu şi nu alţii ?

Să vă ia dracu’ pe toţi, cu tot cu concepţiile voastre idealiste, cu tot cu doctrinele bolnăvicioase zăcute prin camere închise tainic cu chei ce stau doar undeva, sus, în mâinile dumnezeului pe care toţi îl hulesc, pe care toţi îl scuipă, pe care toţi îl cred. Dacă acolo sus chiar e cineva care ţine o cheie universală ce deschide orice, de ce atunci când ai nevoie de o poartă de scăpare, nimeni nu ţi-o va deschide, ci va aştepta până ori te vede mort şi se îndură, ori până îţi dai şi ultima suflare în încercarea eroică de a deschide uşa închisă. Dacă acolo sus e cineva care vede tot, de ce nu ţi se spune când eşti trădat, când eşti împins, când eşti ridicat, când eşti alungat, când eşti reprimit, când eşti împins iar ? De ce nimeni nu-ţi spune de acţiunile premeditate ale celor din jur, din moment ce există cineva care le ştie pe toate.
Să vă ia dracu’, pentru că toţi ştiţi şi nimeni nu spune. Aşteptaţi. Aşteptaţi până omul moare şi pe ultimul drum răsuflaţi uşuraţi şi vă apropiaţi de sicriu să-i împărtăşiţi ceea ce ştiaţi. Şi-aşa o să muriţi şi voi în pula mea cu conştiinţa împăcată, că doar de voi şi numai de voi e vorba întotdeauna.
Sunt sătulă. Sunt sătulă până peste cap şi înapoi. Sunt sătulă până peste cap şi înapoi şi cred că mai pot adăuga şi distanţa până la dumnezeul ăla inexistent.
Promiteţi-ne fericire. Minţiţi-ne cu bună ştiinţă. Spuneţi-ne vorbe bune când se vede că-i rău. Minţiţi-ne, ne place. Dar minţiţi-ne dracu’ mai bine !

Urăsc în pula mea. Urăsc ca dracu’ trei-sferturi de lume doar pentru că în general persoanele care mă înconjoară sunt pupincuriste şi ipocrite.
Vrei să te ajut la nu-ştiu-ce problemă extra-mega-giga-super-hyper complicată de clasa I pe care nici dacă o iei de cur şi-o întorci nu o rezolvi ?
Vrei un sfat sau nu-ştiu-ce căcat de genul ?
Vrei o mână să te ridici de pe scaun ?
Vrei un sandviş ?
Vrei o mână de ajutor la nu-ştiu-ce chichiţă pe care eu o ştiu şi tu n-o ştii ?

Nu-s persoana potrivită.

Vrei să fiu ceea ce ai nevoie ?!
Vrei să fiu idealul prietenului ? Cel care să te ajute, să te asculte, să tacă mai tot timpul şi atunci când spune ceva, clar să fie un compliment la adresa ta sau în general o vorbă bună ? Cel care să-ţi vadă doar latura icredibil de perfectă ? Care să nu-ţi zică fix ce gândeşte doar pentru că, presupunând la absurd, poate te-ai supăra ? Genul de om prost care să urmeze orbeşte cuvintele celuilalt şi să-şi schimbe imediat părerea după tine ?!

Nu ştiu de ce lumea în general crede că-s genul de persoană asemănătoare unui bun samaritean. Nu, nu sunt. N-aş ajuta decât maxim zece persoane din toate cele nu-ştiu-câte pe care le cunosc şi pe care totodată nu dau doi bani. N-aş mişca nici degetul mic de la piciorul stâng pentru toţi minus zece.

Nu ştiu de ce mă vedeţi ceea ce nu sunt şi nu voi fi.

Dar nu contează. Continuaţi. Minţiţi-vă. Dar în pula mea, minţiţi-vă măcar bine. Eu ... eu am plecat.

Pa.

Nu mai stiu.

In zilele astea nici nu mai stiu ce-am vrut sa zic. Sau sa gandesc. Mi-au ramas atatea cuvinte nespuse incat sunt aproape sigura c-as umple oceane intregi cu ele. Si atatea sentimente nemanifestate. Si atatea gesturi retinute. Dac-as sta bine sa ma gandesc, am devenit un haos. Un haos nenorocit care ma sufoca si care ii sufoca si pe altii. Si nu vreau. Nu acum. Nu acum cand un colt de rai s-a materializat undeva, intr-o mana. Intre doua maini.

Vorba cuiva ... Nu exista indeajuns de multe cuvinte ... sa spuna cate am eu de zis. Nu exista intelegere, sau rai sau iad. Exista nimic si nimic si nimic si ea si el. Si eu, undeva, pe acolo, suprimata intre palme inexistente.

Exista nimic si nimic si ea si el si nimic si eu si nimeni si nimic si iar ea si iar el si nici eu si nimic si nimeni.



N-am ganduri.
N-am vise.
N-am cuvinte.
N-am coerenta.
N-am idei.
N-am maini.
N-am tastatura.
N-am suflet.
Nu-l am.

In schimb, am o prietena.
Doua.
Chiar trei daca ma gandesc bine.
Am tigari.
Am bautura.
Am dureri ingrozitoare de cap.
Am ameteli.
Am accese de tuse.
Am cafea.
Am pregatiri.
Am zambetul cuiva.
Am imaginea cuiva.
Am imaginea unora.
N-am burete s-o sterg.
Nu se sterge.
Se aprinde si mai rau.
N-am apa s-o sting.
Oricum nu s-ar stinge.
Mai rau s-ar aprinde.



Imagini. Si paranoia. Si imagini si paranoia si nimic si nimeni si eu si nici eu si eu si paranoia mea, inchise intr-un buzunar de pantalon aruncat in cosul de rufe murdare.

Sfarsit.



Si ca tot n-am facut-o niciodata ... dedicatii. Cica.

Pentru Pionier :
Three Days Grace - Over and over.
Three Days Grace - Pain. [ n-o sa intelegem niciodata. ]
Hoobastank - Crawling in the dark.

Pentru Renee :
Switchfoot - Meant to live.
Hoobastank - Running away.
Amy MacDonald - This is the life.

Pentru un el al cuiva :
Three Days Grace - Gone forever
[ I hope you're missing me,
I hope I've made you see,
That I'm gone forever. ]
Three Days Grace - Home.
Hoobastank - The Reason.
[ A reason to start over new,
And the reason is you. ]
Hoobastank - Did you.


Si cam atat. Ramasite de septembrie. Sa o ia dracu' de luna.

Urăsc îngrozitor zilele de luni.

Urăsc îngrozitor zilele de luni.
Ziua de luni nu merită să se numească zi. La dracu’ s-o ia, lunea mereu te trezeşti amorţit, cu oasele veştede, cu ochii trei-sferturi închişi, cu gândurile risipite, uneori cu cearcăne adânci, cu părul răvăşit, cu mâinile îngheţate ca un ice-berg, cu gura uscată, cu dureri. Lunea mereu trebuie să reunţi la căldura aşternuturilor şi să te îmbraci în haine reci şi să mergi zece minute prin vreme, chit că plouă ca dracu’ sau e ceaţă sau doar burniţează. Lunea mereu ţi-e mai greu să renunţi, la orice. Lunea te-apucă nostalgia zilelor trecute. Lunea e ziua în care faci compromisuri. Lunea mereu e de căcat.

Urăsc ca dracu’ zilele de luni. Şi cele de marţi. Şi de miercuri. Şi de joi. Şi vineri. Până şi sâmbătă. Ah ... să nu uit duminica.

Urăsc zilele, în general. Aşa, pentru că nu-şi mai au rostul. N-are rost nici măcar să le urăşti.


And they all say I should go away, cause I don't belong to their world.

Lumea e la fel.

Toţi sunteţi la fel. Aproape.
Toată lumea pretinde de la mine ceva. Orice. Să fiu ceva ce n-aş putea să fiu. Să mă modelez într-o formă ce-ar putea umple cu uşurinţă golurile lor. Păcat. Eu nu înlocuiesc nici creierul, nici inima. Sau cel puţin nu pe-ale cui aş putea.
Mă simt publicată pe o pagină mototolită de ziar. Gata să fiu reciclată şi remodelată. Deformată pentru realitatea lor, pentru lumea lor egoistă. Remodelată şi expusă într-o vitrină, cu goluri adânci în inimă. În inima mea. Aia pe care n-o s-o mai am.

De ce naiba lumea mă privează de ceva ce n-am avut niciodată ?

Eu nu mă duc la reciclat. Nici la remodelat sau deformat. Rămân aşa cum sunt. Singură, cu mâinile reci şi întinse spre cer, mergând înainte.

Nu-mi pasă câţi îşi vor golurile umplute. Eu nu sunt o pagină de ziar sau o bucată de plastilină. Nu-s nici lut. Sunt aşa cum sunt. Eu. Singură, cu mâinile reci şi întinse spre cer, mergând înainte.

“ I may not be perfect, but I’m always me. “

Love, someday you’ll see this and I hope you’ll understand, eventhough I’m sure you won’t.

Mergeţi dracu’ înainte !

Mi-a zis cineva să merg. Înainte. Că altfel nu am cum. Că n-am lăsat decât dărâmături în spate şi-n laterale. Că n-am altceva decât un rucsac murdar şi îmbâcsit în care am îndesat puţinele vise pe care le aveam. Cu care am plecat, undeva, în lume. Cu care ştiam că n-o să ajung mai departe de două străzi şi c-o să mă prăbuşesc la ultimul colţ de bloc de pe alee. Şi c-o să îngheţ acolo, sub priviri nepăsătoare de oameni ca şi mine, până când o rază cerească o să se aplece bolnăvicioasă peste cerul de gri de octombrie moartă şi o să mă ridice. Dar n-o să mă încălzească, pentru că până şi ea e rece. În zilele astea, nici Dumnezeu n-are mâinile calde. Nici Dumnezeu n-ar încălzire centrală în Rai. Probabil de-asta marea majoritate ajung în Iad, la căldură insuportabilă unde-or să se simtă sufocaţi, or să respire sacadat, broboane fierbinţi de sudoare or să le curgă pe tot corpul, arzându-i. Smoala soarelui de-acolo va să curgă peste ei şi apoi, or să fie băgaţi în nişte cuptoare imense, precum nişte figurine de plastic la topit. Şi-or să fie remodelaţi în oameni noi, doar din oase flegmatice ce se vor îndoi la prima adiere de vânt. Oameni de lut moale, fără sentimente. Poate aşa-i creată lumea. Pentru că la dracu’, nimeni nu-ţi oferă nimic. În ziua de azi nici Dumnezeu n-are mâinile calde şi nici încălzire centrală în Rai şi ţi-o promite în mii şi mii de exemplare de Scripturi, dar lumea ştie că nu are nimic. Nici lui nu i-a dat nimeni nimic. Soarele bolnăvicios de octombrie nu-l încălzeşte. Îl lasă şi pe el, ca şi pe noi precum nişte bolnavi pe un pat sărăcăcios de spital, uitându-se rece şi neputincios cum ne stingem. Fără căldură.

Soarele e bolnav. Vremea e letargică. Norii sunt morţi peste noi. Copacii şi frunzele vor reînvia şi vor vrea să ne asasineze. Copacii n-au sentimente, la fel ca oamenii de lut moale. Suntem ca nişte copaci. Dumnezeu n-are mâinile calde.

Dar cine dracu’ le are ?!

Toţi îţi zic să mergi înainte. Merg, precum un orb. Merg prin ploaie, prin întuneric, prin raze moarte, prin frunze veştejite, prin nori fărâmiţaţi, prin cer ca un perete de morgă, pe asfaltul rece ca peretele de cameră frigorifică, pe podelele aspre. Merg, dar tot înainte. Prin toate şi prin toţi, împiedicându-mă, rămânând în urmă câteodată. Dar ce contează ? Merg. Merg înainte, către un Dumnezeu cu mâini calde.

Merg la dracu’ să mă ia.


To Renee and Pio and love, cause we all hate those shity days.