De ce ?

De ce ?
De ce lumea noastră nu e făcută din zâmbete ? De ce atunci când alţii zâmbesc lângă noi nu se înfăptuieşte o lume nouă în care noi să fim sclavi şi cetăţeni şi nobili şi chiar zei ? De ce dacă-ţi doreşti binele cuiva niciodată n-o să-i fie bine ? De ce dacă iubeşti nimeni nu-ţi va da dragostea pierdută înapoi decât atunci când încetezi să speri, să clipeşti, să respiri ? De ce nu poţi să mori când trebuie să mori ? Şi de ce nu-i lumea lângă când ai nevoie de ea ?!

Dar la dracu’, nimic nu-i perfect şi nimic n-o să fie pentru că nimeni nu-şi permite perfecţiunea în zilele noastre. ŞI alergăm din ideal în ideal până când obosim şi cădem. Până când cădem şi ne lovim. Până când ne lovim şi murim. Şi totul se termină, fericit pentru alţii, nefericit în suflet. C-ai scăpat din mână fărâma din tine ce-o mai aveai şi-o duceai s-o-nchini zeităţii supreme ce sălăşluieşte-n lumea ta.

Dar la dracu’, mi-e dor. De tot şi de toate. De cinismul şi banalismul zilelor de altădată când nu era nevoie decât să zâmbeşti şi lumea înţelegea printr-o aluzie nedefinită în palpabil şi neformată în aer sau în gând că eşti bine sau te prefaci că-i bine. Că eşti jumătate bine, aşa, singur, doar cu tine închis în pachetul de ţigări de lângă. Mi-e dor de-atunci, de când ştiam s-ascult şi se învăţase să fiu ascultată. De când reprezentam ceva mai mult decât o pompă în care suflai şi totul dispărea. Sau bine, cel puţin asta mă lăsa lumea să cred.

Dar la dracu’, era bine când credeai nimicuri şi zâmbeai din ele. Când vedeai printr-un geam perfect curăţat că lumea-i a ta, când de fapt nu observai bariera invizibilă, indispensabilă, intangibilă, impermeabilă. Când erai tu şi nimic altceva. Şi nimeni nu te forţa să fii ceea ce avea el nevoie să fii.

Dar la dracu’, era foarte bine pentru că atunci lumea nu fugea. Lumea nu învăţase să fugă şi râdeai, bucurându-te de companie, de ceea ce-i lângă tine fără să pretindă nimic în schimb.

Dar la dracu’, deja a devenit mult prea greu să te uiţi în spate şi-n faţă şi să vezi că te aşteaptă acelaşi noian de nimic ca mai înainte. Să vezi că nimeni nu-ţi promite nimic fără să-ţi ceară o garanţie certă. Să vezi că lumea ta e clădită din promisiuni deşarte, fără foi scrise negru pe alb în care ţi se dă cerul şi pământul, trei-sferturi de rai şi alte câteva lumi ce aşteaptă să fie create, acolo, într-o mână de dumnezeu. Şi se numea o garanţie, dar nimeni nu-ţi spunea că nu există, ci că doar atunci când ai nevoie, ea se va materializa în tot şi în toate.

Dar la dracu’, n-a fost aşa. Şi vezi că nu mai are rost şi, ce dacă ? Mai zici o dată ‘ dar la dracu’ ‘ şi-ţi bagi ce ţi-a mai rămas.

Ultimul sfert de suflet. Restul e la reciclat.

Şi unde pula mea e toată lumea ?

La reciclat.

Început. Fără sfârşit.

E mai uşor să debitezi tâmpenii când afară e o toamnă schizofrenică şi când ai frunzele aşezate ordonat pe asfalt, aşteptându-te primitoare ca un aşternut de pat. Şi mai ales atunci când ai ploaia doar în suflet şi noroi pe trup. Sufletul mi l-a spălat. Un sfert, sau cât mai e din el. Restul ? Ah, e la reciclat. Da, la fel ca un caiet măzgălit din care s-au rupt foi şi s-au împaturit gume de mestecat. Pe fiecare foaie mă doare guma. Pe fiecare parte de trup mă doare scrisul. Mor ? Nu, nu înca.

E frig. Al dracu’ de frig şi nu simt decât degete ce caută căldură. Eu nu am trupul cald, nici haine pe mine şi nici macar sosete. Stau goală, cu trupul acoperit în frunze. Nu mai sunt ordonate şi s-au amestecat cu mine. E simfonie de culori. Arămiu, maro, gri, verde închis. Negru. Eu. Nici nu plouă, nici raze binecuvântatoare nu-s pe cerul meu. E doar gri şi se-mpleteste cu părul meu răvăşit. Negru. Mor ? Nu, nu înca.

- E frig. Mi-e frig.
- Nu-mi pasă.

Tic. Tic. Tic. Ceasul.

- Plec.
- Nu-mi pasă.

Toc. Toc. Toc. Paşii.
- Te iubesc.
- Nu-mi pasă.

Pic. Pic. Pic. Sângele.

- Mor.
- Stai.
- Taci.
- Aşteaptă.
- Nu-mi pasă !
- Te iubesc.
- Mor.
- Rămâi.
- Rămân.

Doar braţe şi atât. Doar fericire în negru şi atât. Doar el şi negru si atât. Doar noi.


Povestea mea nu mai contează. Ea doar continuă. La nesfârşit. Către infinit.

Prefer nimicul.

M-am trezit azi să scriu în blog, pentru c-a plouat atât de mult şi de încet şi de dureros încât să-mi distragă atenţia de la celelalte. Chiar şi de la şcoală.

Da bă`, am început şi eu şcoala. Că doar sunt om, deşi nu par. Şi oh Doamne! cât haos pentru un amărât de început de şcoală, început ce-a transformat ziua într-una de căcat. Cu o vreme de căcat şi o ploaie care curgea ca printr-o sită. Ploaie măruntă şi deasă care mai degrabă îţi face un hidromasaj rece decât te udă până la piele. Dar e iertabil, doar e toamnă. Sau început de toamnă. Sau început de sfârşit. Început de nimic. Din prisma asta ... aş prefera nimicul.



Dacă nu debita atâtea tâmpenii, veneam acasă şi ţopăiam. Dar a debitat. Mulţumesc pentru modul retard. Simţeam nevoia să am o dovadă clară a faptului că sunt nebună. Mulţumesc. Cui ? Lumii.


Momentan sunt irecuperabilă. De ce ? De nimic. V-am zis că prefer nimicul. Nimicul, toamna, ploaia, sarcasmul şi ironia ... tot ce-ar putea ţine de mine, sau face într-un fel parte din mine.


Plouă. Cu frunze. Cu mine. Cu tine. Nu. Dacă plouă cu mine, plouă pe asfalt, se scurge într-o canalizare mizeră şi trăieşte până când o mână Dumnezeiască o ia din canal şi-o ridică la cer, picurând-o din nou peste asfalt. Nu. Plouă cu nimic.


Rămân irecuperabilă, între două lumi paralele în care mă împart. Aici sunt eu şi acolo sunt eu. Mi-aş zice bună, dar n-o să mă aud. Eu nu aud în oglindă.


Da. Irecuperabilă. Din nebunie. Din ploaie. Dumnezeu n-are mâini să mă ridice. Cu mine nu plouă. Eu sunt doar în oglindă.



Lume, eşti orb ?