Declaraţii, iar.

Mulţumiri.

Îi mulţumesc Alexandrei pentru că e ea şi pentru că are nişte concepţii imbecile pe care îmi place să le ascult. Şi pentru că îmi place s-o traumatizez şi pentru că ador când îşi bagă pula-n dirigă. Şi pentru că niciodată n-a ezitat să-mi dea o mână de ajutor şi pentru că e ... specială în multe feluri. Te iubesc, proasto.

Îi mulţumesc Nanei pentru că o apucă din când în când la ore fixe şi pentru că ne căcăm pe noi de râs, la propriu. Şi în general pentru că e o nebună. Două poate. Te iubesc, fă.

Îi mulţumesc Mariei pentru că ştie unde să impună o limită, la orice. Şi la orgoliu şi la pula mea care creşte încontinuu. Pentru că poate să facă multe şi pentru că înţelege la fel de multe. Pentru că şi deoarece ştie ea. Te iubesc, tâmpito.

Îi mulţumesc lui Marian pentru că poate să-şi lase orgoliul deoparte şi poate să fie om, cu urechi şi gură şi ochi. Pentru că nu realizează că un lucru oricât de mic înseamnă enorm de mult. Pentru că şi deoarece ştie el, sau nu, dar nu contează. Te iubesc, handicapatule.

Da, da, vă iubesc, proştilor şi tâmpiţilor şi handicapaţilor. Aşa defecţi cum suneţi. Ducea-v-aş la reciclat :>

Şi, nu în ultimul rând, îi mulţumesc lui Rinei, pentru că a fost întotdeauna acolo şi ştiu că va fi mereu. Te iubesc. Îngrozitor de obsesiv.

Pentru ... cineva.

Simte-te, jumătate.



De azi şi ieri şi câte zile au trecut
ni s-au închis ochii şi din memorie s-au şters
chipurile necunoscute de dincolo de paşii
apăsaţi pe un covor, în mers.

Sunt lipită, pe-acolo, pe o bucată de piele
de fapt, pe talpa ta
şi nu mă vezi căci din reflex
m-a acoperit şoseta.

Şi n-am ştiut să fiu străină lumii
şi m-am pierdut în ea,
căci toţi jucăm acelaşi teatru fără scenă
într-o lume nenăscută sub o stea.

Mi-e greu să văd şi să trăiesc
şi din când în când să mai respir greoi
acelaşi fum dintr-o ţigară
şi-acelaşi aer ca voi.


Să mă uiţi.
Tu să mă uiţi, căci şoseta m-a acoperit
şi nu mă vezi, nici nu mă simţi şi mă întreb
oare vreodată m-ai simţit ?

Dependenţă

M-am înţeles singură greşit, în pula mea !

Sunt dependentă, atât de Rinei cât şi de MANM. Şi a dracu’ dependenţă.

Plec. Pa.

Declaratii.

Mi-am zis de ieri c-o să închid ochii la ceea ce nu-mi place şi că în general n-o să mai bag anumite lucruri în seamă. Chiar sunt curioasă cât o să mă ţină toată faza asta. Ultima oară au fost doar douăzeci şi trei de ore.

Ca să ţină mai mult, de data asta mi-am luat un apartament cu chirie, bineînţeles, în ghena de gunoi de lângă casa maiestuoasă şi impunătoare în care locuieşte Dracu’. Măcar atunci când mi se zice să mă duc la dracu’, să ştiu că am de bătut doar la o singură uşă ce se va deschide primitoare, spre deosebire de alte o mie de uşi ce nu se clinteau.

Mi-e rău şi mi-e silă de lumea cu care m-am înconjurat. Probabil că unii mai buni n-o să găsesc vreodată, dar în momentul de faţă mi se pare că nu mă puteam alege cu ceva mai rău de atât. Şi în faţa lor chiar nu pot închide ochii pentru că ei au aflat cum să mi-i deschidă. Fie că o fac intenţionat sau nu.

Şi prin toată asta aş vrea să-i mulţumesc unei persoane care întotdeauna a ştiu să mă aducă la realitate. MANM aka Maria, Alex, Nana, Marian. Sau mai bine zis Marian, Alex, Nana, Maria. Asta e în ordinea descrescătoare a palmelor – la sensul figurat – pe care le-am primit.

Îi mulţumesc Mariei, care mi-a fost alături oricând, oriunde şi oricum. Şi era inevitabil să nu se termine totul dintr-o prostie. Ori tu, ori eu. Una din noi trebuia s-o facă într-un sfârşit de căcat pentru că alfel se crea acea stare de dependenţă şi atunci o beleam rău de tot.

Îi mulţumesc Nanei pentru că în primul rând m-a acceptat aşa cum sunt. Şi apoi îi mulţumesc pentru un lucru genial pe care l-a făcut.

Îi mulţumesc Alexandrei pentru că niciodată n-a ezitat să-mi dea un sfat când mă vedea că am nevoie de el. Şi pentru că am stat cu capul pe ea şi am plâns în timp ce aveam cele mai terorizante sunete de fundal. Şi pentru că m-a mângâiat uşor pe cap şi m-a liniştit instantaneu. Şi pentru că m-a oprit de la multe. Trăiască wc-ul în care se lipesc toate.

Îi mulţumesc lui Marian pentru că întotdeauna a fost în stare să zică un căcat care să mă trezească la realitate şi să mă facă să văd imposibilul din faţa mea. Şi pentru că spune lucruri drăguţe pe care mâine le va uita cu siguranţă. Sau peste două zile. Trei. Patru. O lună. Dracu’ ştie, cert e că le va uita. Şi pentru că uneori a putut să treacă peste orgoliu.

Vă iubesc, proştilor ! Chiar dacă probabil n-o să ştiţi niciodată cât sau în ce fel.

Mi-e dor sau rau sau dracu' stie ce imi e

Câteodată e atât de nasoală situaţia încât îmi doresc să-mi ţin ochii închişi şi apoi să-i deschid într-o pungă de hârtie în care probabil au fost sandvişuri. Şi să miroasă ca dracu’, a amestec de ketchcup cu maioneză, muştar, carne de oaie făcută în sânge, cartofi pe jumătate prăjiţi, castraveţi la oţet eventual condimentaţi cu nişte buruieni culese de pe marginea bordurii şi puse la uscat. Să miroasă ca dracu’ şi să-ţi vină să vomiţi, iar eu să simt mirosul cu ochii, până ce-mi vor da lacrimile. Şi voi plânge în punga de toate zilele a visurilor mele groaznice şi nimeni nu mă va vedea. Toţi vor crede că între timp am început să respir în pungă şi se vor întoarce la gândurile lor, resemnându-se în privinţa condiţiei mele.
Atunci chiar că voi fi fericită.Voi zbura de fericire probabil, deşi ştiu că lângă mine, va fi întotdeauna acea persoană omniprezentă ce reuşeşte în trei secunde şi cu două vorbe să facă un contact dur între mine şi realitatea de căcat în care încă mai respir acelaşi aer ca şi ei. În realitatea noastră, câteodată supranumită şi închisoare, eu nu am voie să văd soarele decât prin perdele, eu nu am voie să miros florile, să simt căldură sau să respir prin pungi de hârtie.
Ştiu sigur că va fi acolo, doar a fost mereu, chiar dacă nu am cerut să fie. Şi mă întreb cum o să fie când persoana respectivă va pleca ?

Îmi pierd şirul ideilor şi iar încep să visez la lucruri imposibile. Ăsta e unul din semnele că sunt dependentă de persoana respectivă şi că am nevoie de ea oricând, să mă aducă înapoi cu picioarele pe pământ, lemn, asfalt sau orice suprafaţă rigidă şi stabilă.

Mi-e dor ca dracu’ de o persoană care e la treij’ de kilometrii depărtare. Mi-e dor de respectiva persoană chiar şi când e la trei metrii de mine. Trei decimetrii. Trei centimetrii şi îmi pune uşor mâna pe spate, îndemnându-mă să merg înainte. Şi cam aici se termină distanţele dintre noi.

Persoană, dacă vreodată o să vezi asta, să te simţi şi să zâmbeşti sarcastic, după bunul tău obicei. Şi să râzi. Pentru că de fiecare dată am ştiut să mă prefac şi nu ţi-ai dat seama, dar pentru că acum am ajuns la capătul puterilor şi răbdărilor.

Şi n-ai să mă asculţi niciodată cum o să-ţi zic ce-am de zis, pentru că e prea puţin important faţă de alte lucuri mărunte pe care le preţuieşti.


Pun punct aici şi probabil c-o să revin mâine, dacă o să mai existe mâine.

Enough.

De ceva zile-ncoace nu mă mai simt la fel ca până acum. Parcă e mai greu. Timpul trece mai greu. Ochii mi-i ţin deschişi mai greu. Mâna mea se mişcă mai greu. Piciorul meu se mişcă mai greu. Unicul neuron se mişcă şi mai greu, ceea ce devine deja o chestie imposibilă – în viziunea unora.

M-am săturat îngrozitor de ce-mi plăcea înainte. Nu mă mai ating de mâncare, decât atunci când stomacul ţipă la mine din toţi rărunchii. Beau doar apă minerală, dacă şi pe aia. Inspir doar aer poluat, în puţinul timp pe care-l petrec afară : din maşina oprită la trei metri de şcoală până în şcoală şi de la şcoală până acasă. Stau şi mă uit cu ochii pe pereţi, deşi n-am un punct bine stabilit. Stau şi mă uit înainte, în nimic. Aud reproşuri din toate părţile şi a-nceput să doară mai mult ca ieri şi sunt sigură că mâine mă va durea mai mult ca azi.

“ Nu ştii să-ţi joci cărţile ... “ mi s-a zis. Şi n-am de gând să-i bag în seamă, pentru că după o perioadă mare de timp în care am ascultat ceea ce-mi ziceau, am realizat că greşesc, din toate privinţele.

Da, poate nu ştiu să-mi joc cărţile şi să profit la fiecare pas de anumite lucruri, dar nici ăsta nu-i scopul meu în viaţă. Nu m-am născut să mi se servească totul pe tavă doar că pe tata îl cheamă X. Şi nici nu m-am născut să ies din belelele proprii doar pentru că unchiul e Y şi lucrează acolo, acolo şi acolo.
Da, poate că nu ştiu să-mi joc cărţile şi să devin o târfă profitoare care se va căsători cu un moş de optzeci de ani, cu mulţi bani, cu vile în nşpe’ mii de locuri şi alte căcaturi şi care se va ruga în fiecare zi să moară şi să-i lase ei totul, dar mi-e mai bine fără. Prefer să ajung undeva pe propriile-mi puteri şi să ştiu c-am făcut totul singură decât să stau pe opt perne şi totul să se facă.
Şi nu, nu-mi place când mi se reproşează lucruri de genul pentru că e o încercare eşuată de altfel de a mă schimba, iar eu nu-s dispusă să mă schimb din părerea ta sau a ta sau a nu-ştiu-cui.


Sunt aşa cum sunt, cu defectele mele, cu avantajele mele de care nu profit. Da, cu cărţile jumătate întoarse. Doar jumătate.

Niciodată nu ştii ce va urma.


PS. : Poate, poate, ne vom întâlni şi în aceeaşi urnă. Amestecată ne fie cenuşa ... şi-aşa o să mă pierd prin tine, cum nu m-am pierdut niciodată.