Prefer nimicul.

M-am trezit azi să scriu în blog, pentru c-a plouat atât de mult şi de încet şi de dureros încât să-mi distragă atenţia de la celelalte. Chiar şi de la şcoală.

Da bă`, am început şi eu şcoala. Că doar sunt om, deşi nu par. Şi oh Doamne! cât haos pentru un amărât de început de şcoală, început ce-a transformat ziua într-una de căcat. Cu o vreme de căcat şi o ploaie care curgea ca printr-o sită. Ploaie măruntă şi deasă care mai degrabă îţi face un hidromasaj rece decât te udă până la piele. Dar e iertabil, doar e toamnă. Sau început de toamnă. Sau început de sfârşit. Început de nimic. Din prisma asta ... aş prefera nimicul.



Dacă nu debita atâtea tâmpenii, veneam acasă şi ţopăiam. Dar a debitat. Mulţumesc pentru modul retard. Simţeam nevoia să am o dovadă clară a faptului că sunt nebună. Mulţumesc. Cui ? Lumii.


Momentan sunt irecuperabilă. De ce ? De nimic. V-am zis că prefer nimicul. Nimicul, toamna, ploaia, sarcasmul şi ironia ... tot ce-ar putea ţine de mine, sau face într-un fel parte din mine.


Plouă. Cu frunze. Cu mine. Cu tine. Nu. Dacă plouă cu mine, plouă pe asfalt, se scurge într-o canalizare mizeră şi trăieşte până când o mână Dumnezeiască o ia din canal şi-o ridică la cer, picurând-o din nou peste asfalt. Nu. Plouă cu nimic.


Rămân irecuperabilă, între două lumi paralele în care mă împart. Aici sunt eu şi acolo sunt eu. Mi-aş zice bună, dar n-o să mă aud. Eu nu aud în oglindă.


Da. Irecuperabilă. Din nebunie. Din ploaie. Dumnezeu n-are mâini să mă ridice. Cu mine nu plouă. Eu sunt doar în oglindă.



Lume, eşti orb ?